TRANZIŢIA.
PRIMII 25 DE ANI

Alina Mungiu-Pipidi în dialog cu Vartan Arachelian


“Ce spuneam eu în acestă carte şi în textul ăsta că “De ce nu avem lideri?” este că până acum la noi în primul rând nu s-a găsit nimeni care să spună hai să venim să-l ridicăm pe ăla, de-aia cu mulţi ani în urmă eu mi-am propus ca atunci când nu va fi nimeni altcineva să facă asta, o să fiu eu întotdeauna acela primul care va zice: hai veniţi să facem!”
Alina Mungiu Pipidi






Valoarea spiritului voluntar în cultura română... Ai zice, văzând cifrele din sondaje, şi ştiţi că eu l-am citat de foarte multe ori, mai ales sondajul valorilor umane şi alte sondaje şi diverse cărţi academice pe care le avem, că nu există niciun fel de spirit voluntar în cultura română.
Şi nu e de mirare pentru că spiritul voluntar, acţiunea civică, acţiunea altruistă, lucruri pe care le faci în interesul celorlalţi şi nu doar în interesul propriu, sunt un lux.
Şi în ştiinţa socială sunt foarte mulţi autori care argumentează că asta este un fel de fază consumatorială şi că poţi face un asemenea lucru numai după ce eşti suficient de bogat, de stabil, de sănătos şi abia după aceea poţi să începi să te gândeşti şi la alţii.
Dacă acest lucru ar fi adevărat, Anglia nu ar fi fost prima ţară din lume care s-a dezvoltat, pentru că la vremea în care această ţara a reuşit, adică în secolul al XVIII-lea, niciuna dintre aceste condiţii nu erau îndeplinite, şi cu toate astea această ţara a avut extraordinarul traseu economic pe care l-a avut şi a inventat modernitatea pentru noi toţi.

Unii dintre dumneavoastră îşi mai amintesc un editorial al meu din “România Liberă” de acum câţiva ani, republicat în noua ediţie a volumului ”De ce nu iau românii premiul Nobel?”, foarte frumoasă ediţie pentru care mulţumesc Editurii Polirom, care se numea ”De ce nu avem lideri?”
Iată că suntem în momentul potrivit să reexaminăm acesta explicaţie a mea: de ce nu avem lideri şi să ne explicăm de ce dintr-o dată avem lideri, în acest moment. Da?
Ce povesteam eu în ”De ce nu avem lideri”?
Povesteam acest mic experiment pe care de altfel îl pun la începutul tuturor claselor mele, deoarece predau la o clasă în Berlin un program de studiu care se numeşte “Acţiuni colective şi cum să rezolvi problemele acţiunii colective”, un lucru important în teorie dar foarte greu de realizat în practică, şi la început pun un mic film pe care poate l-aţi văzut toţi acum 2 ani pentru că a fost viral pe internet, e un film de la un accident în care un motociclist care vine repede se loveşte de o maşină, motocicleta zboară într-o parte şi el intră sub maşina în care s-a lovit, care ia foc şi el este dedesubt, nu mai poate să iasă şi vezi cum focul se apropie încet, încet de rezervorul de benzină a maşini şi cum acest om v-a sări cu tot cu maşină în aer şi pe urmă vezi cum un om de pe trotuar vede acest lucru şi strigă: repede, repede să ridicăm maşina să-l scoatem dinăuntru. Da?
Şi pe urmă se duce spre maşină, dar un singur om nu poate să ridice singur o maşină şi vezi al doilea om şi al treilea om şi încet încet toată această mică secvenţă, care se petrece undeva într-un stat din sudul Statelor Unite se transformă.
Toată lumea lasă tot, îi vezi cum îşi aruncă genţile, absolut toată lumea fuge dându-şi seamă că dacă nu sunt un număr suficient de oamneni să ridice maşina, motociclistul acela va sări în aer cu toţi primii 4-5 care s-au dus să ridice.
Ridică pe urmăr toţi maşină ca un fulg, îl trag pe omul ăla de dedesubt şi în ultima secvenţă vezi cum absolut toată lumea se împrăştie în toate părţile şi nu mai rămâne decât ambulanţa care vine să-l ia. Toţi se duc înapoi la treburile lor, după acest exerciţiu normal de rezolvat, o problemă de acţiune colectivă.


Ce spuneam eu în acestă carte şi în textul ăsta că “De ce nu avem lideri?” este că până acum la noi în primul rând nu s-a găsit nimeni care să spună hai să venim să-l ridicăm pe ăla, de-aia cu mulţi ani în urmă eu mi-am propus ca atunci când nu va fi nimeni altcineva să facă asta o să fiu eu întotdeauna acela primul care va zice: hai veniţi să facem!

Spre norocul, meu în viaţă, au fost întotdeauna câţiva oameni care au venit şi pe care i-am convins, dar nu au fost de foarte multe ori suficienţi să ridicăm maşina şi atunci am sărit cu ea în aer de cel puţin 4-5 ori, motiv pentru care, sincer vă spun, mi s-a făcut frică să mai spun altor oameni hai veniţi să facem, să dregem, pentru că este evident periculos.
Anul acesta, de fapt toamna trecută, pentru prima oară am început să ne apropiem de masa critică a oamenilor care ridică maşina.
Noi am simţit acest lucru. Sunt oameni aici între noi care au contribuit foarte mult la acest lucru, de exemplu colegul meu, editorul “România Curată”, Mihai Boţiu. El e printre oameni care au creat fenomenul “Mobilizarea civică Roşia Montană”.
Fenomenul nu s-a oprit, a continuat, a continuat pentru că din fericire ne-am întâlnit cu un leader normal,
prezent aici, de faţă şi este ultima dată când mai spun o vorbă bună despre el pentru că a fost ales Preşedintele României şi s-a încheiat cu această relaţie şi de acum încolo trebuie să fim critici, ştiţi cum este..., şi am avut pentru cine să ridicăm maşina şi iată că am fost destui, am fost o masă critică absolut impresionantă.

Deci eu aş zice că astă vară (2014), în timp ce discutăm cu Vartan Arachelian, practic am luat decizia că încercăm să facem acest lucru să se întâmple.
La un moment dat, în timpul celor 20 de zile pe care le-am petrecut în reşedinţa noastră de vară, în Casa Iorga din Sinaia, m-am întrerupt şi i-am spus lui Vartan că mă duc puţin până în zonă săsească 3 zile, că vreau să fac o cercetare, să verific dacă chiar putem face ceva sau nu putem face şi nu ştiu ce, m-am întors înapoi şi am reluat de unde întrerupsesem şi o să vedeţi că există o ultimă parte în carte care a apărut deja în Adevărul acum o lună de zile, despre prognozele noastre prezidenţiale şi despre cine credeam noi că e mai bine şi merită sprijinit de societatea civilă din România în aceste alegeri prezidenţiale(2014).
Lucrurile s-au terminat foarte frumos, ele însă nu s-au terminat pentru că, cum să spun, entuziasmul e una dar eu cred în mine mai mult ca analist decât în alte calităţi şi cred că a fost bine că am zis “Tranziţia. Primii 25 de ani”.
O să înceapă o altfel de tranziţie, dar aş zice că azi e o zi bună în care avem încrederea că această “altfel de tranziţie” este o tranziţie în care se întorc mai mulţi.
Poate va aduceţi aminte de vorba lui Bill Clinton, când a plecat ambasadorul Marii Britanii la momentul integrării europene a României care a zis: “Domne, integrarea asta în România a fost o maşină la care unii au împins dar foarte puţin, iar în timpul ăsta alţii demontau roţiile, furau portierele, vindeau ce puteau”
şi nu ştiu ce.
Acum simt că echilibrul de forţe s-a schimbat şi că după realizarea noastră pur formală suntem în Europa şi urmează în sfârşit o parte de substanţă, urmează europenizarea României.
Şi mulţumesc tuturor că aţi venit azi şi tuturor care au fost alături de noi în ultimele săptămâni, mai ales că au fost multe momente în care mi se părea că suntem destul de puţini pentru proiectul clar şi evident, un proiect bun pe care-l aveam.
Astăzi proiectul bun este al tuturor şi să vedem ce faceţi din el.
Mulţumesc.







www.polirom.ro