Revista Presei de Carte -
Editorial 2018

Editorial
Centenarul Marii Uniri a României _ 1 Decembrie 1918 - 1 Decembrie 2018



Despre bucuria pe care o simţim astăzi la sărbătorirea unui secol de România Mare şi Unită este mult prea puţin să ne exprimăm doar în cuvinte.
Adevărata bucurie o avem cu siguranţă în suflet aşa cum au avut-o acum 100 de ani înaintaşii noştri care au mers cu mic, cu mare la Alba Iulia, cetatea de suflet a tuturor românilor. Dar despre multitudinea de evenimente istorice care au stat la baza MARII UNIRI din 1918 şi care ne creează de 100 de ani această stare de fericire şi împlinire naţională putem să înţelegem câte ceva făcând o scurtă trecere în revistă
atât a personalităţilor din istoria noastră, cât mai ales a evenimentelor definitorii care au stat la baza declanşării mai întâi de toate a DORINŢEI de UNIRE.

Nicolae Bălcescu este primul mare român care a susţinut puternic ideea de UNIRE
şi ale cărui idei revoluţionare inspirate de Revoluţia Franceză din februarie 1848 au condus atât la emanciparea elitelor politice româneşti începând de la jumătatea secolului al XIX-lea, cât şi la declanşarea Revoluţiei Române la 11 iunie 1848, el fiind atunci pentru 2 zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu.

Dar practic, ce a făcut Nicolae Bălcescu între 1843-1848?
În anul 1843, Nicolae Bălcescu împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell întemeiază “Societatea Secretă FRĂŢIA”,
care a desfăşurat cele mai eficiente acţiuni de lobby pentru UNIRE atât în Ţările Române, cât şi la Paris .
În anul 1845, Nicolae Bălcescu publică în “Curier Românesc” (la Bucureşti) şi în “Foaie pentru minte, inimă şi literatură” (la Braşov) o suită de materiale istorice sub titlul “Prospectul la Magazin istoric pentru Dacia”.

În 1846-1847 fiind la Paris continuă să scrie despre "Campaniile lui MIHAI VITEAZUL dintre anii 1595-1600", mici articole apărând şi la Paris, iar apoi manuscrisele le trimite spre publicare la deja consacratul “Magazin istoric pentru Dacia”, sub titlul “Campania românilor în contra turcilor de la anul 1595".
În februarie 1848 participă la Revoluţia Franceză din Paris şi apoi la Bucureşti în iunie 1848 devine unul dintre conducătorii Revoluţiei Române.
În 13 septembrie 1848 revoluţia este înăbuşită de Imperiul Otoman, dar Bălcescu reuşeşte să plece din ţară.


Nicolae Bălcescu spunea la 1848 că idealul naţiunii române este UNIREA!
În cartea sa “ISTORIA ROMÂNILOR sub MIHAI VODĂ VITEAZUL”, care a fost publicată la aproximativ 25 de ani după moartea sa, au fost tipărite aproape toate manuscrisele marelui revoluţionar şi istoric român.
Prin vasta sa activitate de istoric şi publicist a prezentat atunci pentru prima dată informaţii detaliate despre războaiele Ţărilor Române împotriva Imperiului Otoman din timpul
marelui domnitor MIHAI VITEAZUL, care la anul 1600 reuşise să unească pentru prima dată, cei drept doar prin campanii militare, toate cele trei provincii româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.



Am putea spune că principalii 2 PILONI de emancipare ai idealului UNIRII au fost domnitorul MIHAI VITEAZUL prin Unirea de la 1600 şi apoi, 250 de ani mai târziu, marele revoluţionar istoric şi om politic NICOLAE BĂLCESCU.

Dar alături de emanciparea politică şi idealurile de unitate au existat atât o uniune vamală începând din anul 1848 semnată şi pusă în practică de principii Mihail Sturza din Moldova şi George Bibescu din Ţară Românească, cât şi alte acţiuni care au pregătit cadrul economic şi politic al dublei alegeri peste doar 11 ani a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor atât în Moldova la 5 ianuarie 1859, cât şi în Ţara Românească la 24 ianuarie în acelaşi an.
Astfel, pe baza acţiunilor unei clase politice româneşti emancipate, sub idealurile de unitate, libertate, egalitate şi fraternitate aşa cum le plăcea revoluţionarilor de la 1848 să spună, la jumătatea secolului al XIX-lea am avut pusă în practică, datorită acelei prime generaţii de patrioţi înflăcăraţi, realizarea primei etape a UNIRII Principatelor Române - Mica Unire din 1859.
Dar pentru ca acea Unire sub denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei“ să fie recunoscută şi acceptată de marile puteri ale Europei de atunci, diplomaţia românească a luptat mult şi eficient.

Franţa, Rusia, Anglia, Prusia
şi Sardinia au recunoscut UNIREA primele, putem spune chiar cu rapiditate, încă din luna aprilie 1859.
Imperiul Otoman şi Imperiul Austriac însă au tergiversat îndelung răspunsurile oficiale.
Astfel, abia în anul 1861, după numeroase presiuni ale puterilor occidentale garante, Imperiul Otoman renunţă la majoritatea “pretenţiilor” şi recunoaşte în cele din urmă Unirea Principatelor Române.
Doar Imperiul Austriac
a fost atunci singurul imperiu european care nu a renunţat la “pretenţii exagerate” şi care a încercat permanent blocarea acestei Uniri.

Odată recunoscută UNIREA,
a urmat Unificarea Armatei Române care s-a realizat prin mutarea/deplasarea a câtorva regimente de armată muntene de la Bucureşti la Iaşi şi a câtorva regimente de armată moldoveneşti de la Iaşi la Bucureşti, începând imediat din anul 1859.
Apoi Statul Major Unic al Armatei Române s-a constituit la Floreşti în anul 1860.

Pentru a contracara acţiunile puterilor ostile Unirii,
în anul 1862, atât Guvernul şi Parlamentul de la Bucureşti, cât şi cele de la Iaşi au demisionat în bloc, permiţând astfel formarea unui singur Guvern şi a unui singur Parlament al României la Bucureşti.
Anul 1862 a însemnat şi promulgarea unei noi Constituţii la Bucureşti şi o nouă denumire oficială a ţării:
„Principatele Unite ale Ţării Româneşti şi Moldovei“, aceasta incluzând deja o denumire apropiată de cea care va urma.

Alexandru Ioan Cuza
a iniţiat atunci şi reforme care au dus la întărirea statului: „Secularizarea averilor mănăstireşti“ (1863) şi Reforma Agrară.
Aceste reforme au fost speculate mediatic
de opozanţii politici direcţi, fapt care a dus la radicalizarea luptei politice.
Trebuie amintit că un sfert din terenul arabil al Principatelor Unite ale Ţării Româneşti şi Moldovei, care până în 1862 erau aservite mănăstirilor din Grecia, au revenit atunci aşa cum era şi firesc în propietatea Statului Român.


Totuşi, la începutul anului 1866, monstruoasa coaliţie politică dintre conservatori şi liberalii radicali l-au silit pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.
Această situaţie a obligat Guvernul român la instituirea unui Provizorat, având denumirea de „Locotenenţă Domnească“ fiind alcătuit din 3 membrii:
Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi col. Nicolae Haralambie.
Simultan s-a încercat aducerea în ţară ca domnitor a Prinţului Filip de Flandra - din Casa Domnitoare a Belgiei.
Acesta însă refuză categoric propunerea după cum stă scris în notele diplomatice - pe motiv de a nu-l supăra pe Napoleon al III-lea - mesajul său oficial fiind remis părţii române de către consulul Belgiei la Bucureşti.

Apoi, în aprilie 1866
s-a organizat plebiscitul prin care a fost propusă şi aprobată aducerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen iniţial ca domnitor.
Acesta acceptă şi vine în ţară pe data de 10 mai 1866.
Imediat, tot în anul 1866, se promulgă o nouă Constituţie prin care este înlocuită denumirea de „Domn“ cu cea de „Principe/Prinţ“ pentru Conducătorul Statului şi noua denumire a ţării devine România.
După cucerirea independenţei faţă de Imperiul Otoman, urmare a Războiul de Independenţă câştigat în anii 1877-1878 sub conducerea directă a lui Carol I,
România schimbă din nou Constituţia în anul 1881, iar Carol I este proclamat Rege şi astfel România devine Regatul României.
Astfel, putem afirma corect despre Carol I faptul că a dobândit prin merite militare Coroana Regală - iar această Coroană chiar avea să fie făcută din oţelul unui tun otoman capturat în Războiul de Independenţă din 1877-1878.

Acei 23 de ani, între 1859 şi 1881, au fost poate cei mai tumultoşi din istoria României de până atunci şi cu siguranţă cei mai încărcaţi de realizări: Prima Unire din 1859, declararea şi cucerirea Indepedenţei în 1877-1878, recunoaşterea Independenţei inclusiv de către Rusia în 1878, Prima Constituţie modernă din 1881 (după modelul Constitiţiei din Belgia) şi proclamarea primului Rege în 1881.

Pacea dintre cele 2 mari imperii Rusia şi Turcia
s-a semnat la San Stefano în 3 martie 1878 şi prevedea crearea Principatului Bulgariei, Independenţa Muntenegrului şi Independenţa Serbiei, iar România trebuia să cedeze Imperiului Rus un număr de 3 judeţe din sudul Basarabiei.
Astfel, România deşi învingătoare şi ea alături de Imperiul Rus a cedat teritorii
şi a trebuit să aştepte deciziile Conferinţei Internaţionale de Pace de la Berlin.

Apoi, prin Tratatul Internaţional de Pace semnat ulterior la Berlin în 1878 de marile puteri europene împreună cu Imperiul Rus învingător şi Imperiul Otoman învins se recunoaşte în sfârşit şi Independenţa României de către Imperiul Rus.

Tot atunci, în 1878 i-au revenit României teritoriile Dobrogea şi Delta Dunării, situate de la est de Dunăre şi pănă la Marea Neagră, inclusiv Portul Constanţa.

În acea perioadă, între anii 1878-1916 Regatul României devine un adevărat şantier,
construindu-se foarte repede o linie de cale ferată între Bucureşti şi Feteşti, terminată în anul 1879 dar şi multe alte elemente de infrastructură.
Apoi se construieşte podul de peste Dunăre de la Cernavodă de către Anghel Saligny între anii 1890-1895.
Este de remarcat faptul că România construise încă din anul 1860 prima linie de cale ferată Constanţa-Cernavodă, atunci când Dobrogea încă nu era românească, iar tot înainte de Războiul de Independenţă din 1877-1878, România a construit prima Gară la Filaret în Bucureşti dar şi linia de cale ferată Bucureşti - Giurgiu care au fost inaugurate în anul 1869.

Toate acestea au fost realizate pe baza bogăţiilor naturale “aur - petrol - lemn - grâne” de care dispunea România atunci şi cu care reuşeşte să-şi acopere inclusiv cheltuielile cu Războiul de Independenţă evaluate la aproximativ 100 mil. lei Aur.

Practic, atât investiţiile uriaşe şi rapide în infrastructură, cât şi diplomaţia genială desfăşurate de România între 1860-1914 au făcut din România o ţară dorită ulterior în ambele alianţe militare din Primul Război Mondial început în 1914.

Cu toate acestea
al doilea Rege al României, Ferdinand I intră în Primul Război Mondial abia în 1916 alături de Antanta (Franţa, Rusia, Marea Britanie, ..), contra Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, ..), declarând război Imperiului Austro-Ungar la 27 August 1916, motivând corect că populaţia majoritar românească era asuprită în Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina.
În primele 3 luni (septembrie - noiembrie 1916) România înregistrează succese, dar din decembrie 1916 pierde dramatic datorită atacurilor trupelor germane şi bulgare din sudul Dunării care profită de slaba ripostă românească a puţinelor trupe rămase în sudul României.
Aceasta se întâmplă deoarece noi trimisesem majoritatea trupelor în Transilvania, iar efectivele româneşti rămase în sud erau mult prea modest înzestrate şi puţin numerice pentru a face faţă unui război desfăşurat pe două sau mai multe fronturi la distanţe de sute de km.
Astfel, România în a 4-a lună de război era deja cu aproximativ 50% din teritoriu ocupat de Germania şi Bulgaria, iar Guvernul, Parlamentul, Casa Regală, dar şi armata rămasă se retrăseseră în Moldova, capitala mutându-se la Iaşi.
România restabileşte în acele momente grele linia frontului în formă de triunghi, undeva în sudul Moldovei, zona Mărăşeşti, iar armata germană va fi respinsă de fiecare dată, Iaşul rămânând neatins.
În luna mai 1917, armata română reia ofensiva alături de armata rusă pentru a recupera din teritoriile aflate în sudul României, dar eşuează împreună.
În octombrie 1917, după căderea Ţarului în Rusia şi semnarea Tratatului de Pace dintre Rusia şi Germania, România a încasat cea mai grea undă de şoc, pierzând singurul aliat din zonă şi fiind nevoită astfel să accepte începerea negocierilor pentru semnarea celui mai umilitor tratat de pace care i se propusese vreodată (Pacea de la Buftea - februarie 1918) cu cedări masive de teritorii.
Pentru a tergifersa aceste acţiuni dezastruoase pentru România, Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu demisionează.
Conducerea Guvernului este preluată de Gen. Alexandru Averescu, prilej cu care acesta a informat Consiliul de Coroană că: „armata nu mai poate face decât la o scurtă rezistenţă, ne lipsesc subzistenţele şi muniţiile şi că aceasta ar fi şi părerea comandanţilor de armată“.
Astfel că decizia celui de al treilea Consiliu de Coroană din 19 feb./4 martie 1918 a concluzionat atunci că aşa-zisa pace (de la Buftea) nu va fi negociată, Regele n-o va semna, iar Parlamentul n-o va ratifica (sursă: potrivit lucrării ''România în Anii Primului Război Mondial'')
.


Dar după ofensiva şi succesul Antantei (Anglia, Franţa, SUA, ...) de la Salonic
la începutul lunii noiembrie 2018, România intră din nou în război pe 10 noiembrie 2018, doar pentru o zi.
Absolut toate tratatele semnate anterior pe teritoriul Românie ocupate îşi pierd valabilitatea deoarece fuseseră semnate anterior terminării războiului în care România intrase din nou.

Concomitent o serie de evenimente au stat la baza realizării României Mari:
- la Chişinău
în 27 martie, Sfatul Ţării întrunit în şedinţă solemnă votează Unirea Basarabiei cu Patria Mamă;
- la 15 noiembrie 1918,
Congresul Bucovinei hotărăşte în unanimitate unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei conform vechilor ei hotare cu Regatul României;
- la începutul lunii octombrie 1918, Consiliul Naţional Român Central începe să se formeze la Budapesta, după o întâlnire a reprezentanţilor Partidul Naţional Român şi reprezentanţii Mişcării Social-Democrate din Transilvania în care ambele formaţiuni s-au pronunţat pentru o colaborare în cadrul unui consiliu comun. Înfiinţarea oficială a Consiliului are loc la Budapesta la 30 octombrie 1918, având în componenţă şase membii ai Partidului Naţional - Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad şi şase sociali-democraţi Tiron Albani, Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu şi Baziliu Surdu;
- la 20 noiembrie 1918
Consiliul Naţional Român Central din Transilvania anunţă convocarea Marii Adunări Naţionale la Alba Iulia pentru data de 1 Decembrie 1918.
Atunci au mai fost luate în discuţie oraşele Blaj şi Sibiu, dar s-a optat pentru Alba Iulia datorită faptelor de vitejie ale lui Mihai Viteazul de la 1600 şi a supliciului conducătorilor Revoluţiei de la 1784 în cetatea oraşului.
Astfel că Alba Iulia a fost numită
“Cetatea istorică a neamului nostru” în Actul Convocării.
Ca urmare a eforturilor Consiliul Naţional Român Central, la 1 decembrie 1918 are loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a celor 1.228 de deputaţi români şi saşi.

Aceştia au votat în unanimitate Hotărârea de la Alba Iulia:
“UNIREA Transilvaniei cu PATRIA MAMĂ”.

Consiliile naţionale româneşti locale,
care au activat sub conducerea Consiliul Naţional Român Central din Transilvania, au mai fucţionat doar aproximativ 2 luni pentru transferarea prerogativelor către Regatul României în perioada 1 decembrie 1918 - 6 februarie 1919, iar Consiliul Dirigent, organismul legislativ şi executiv al Transilvaniei şi-a continuat activitatea până în data de 4 aprilie 1920, dată până la care atribuţiile sale au fost preluate de instituţiile din Regatul României.

Pe plan internaţional,
Primul Război Mondial (1914-1918)
a generat destrămarea imperiilor central europene şi conform noilor doctrine americane din 8 ianuarie 1918 formulate în 14 puncte de către Preşedintele american Woodrow Wilson s-a trecut la înfiinţarea STATELOR NAŢIONALE.
Cele mai importante 3 puncte pentru formarea şi recunoaşterea Statului Unitar ROMÂNIA dintre cele 14 au fost punctele 9, 10, 11:
- 9. Reajustarea frontierelor Italiei în baza principiului autodeterminării naţionalităţilor.
- 10. În mod similar, punctul 10 prevedea reajustarea frontierelor Austro-Ungariei în baza Principiului Autodeterminării Naţionalităţilor,
lucru care a permis apariţia statelor Cehoslovacia, Austria, Ungaria, extinderea României şi apariţia Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor - viitoarea Iugoslavie.
- 11. România, Serbia şi Muntenegrul trebuiau evacuate de trupele străine,
iar teritoriile ocupate retrocedate.
Serbiei îi trebuia acordat acces liber la mare.
Relaţiile dintre statele balcanice trebuiau determinate prin înţelegeri bilaterale, acestor state urmând să li se ofere garanţii internaţionale pentru independenţa politică şi integritatea lor teritorială.

Toate acele 14 puncte au stat la baza formării noilor state naţionale în Europa dar şi la baza semnării Păcii de la Versailles în 1919.

România recuperează atunci Dobrogea şi Cadrilaterul şi se întregeşte cu toate ţinuturile locuite de români - Basarabia, Bucovina, Ţinutul Herţei şi Transilvania în anii 1918-1919.
Cel mai greu a fost de recuperat Banatul în care intraseră trupele sârbe, alături de trupele franceze - în timp ce trupele româneşti încă mai luptau pentru eliberarea nordului Ardealului şi Bucovinei de sub trupele germane rămase sub conducerea generalului Mackensen, dar şi pentru eliberarea Budapestei de bolşevicii conduşi de Bela Kun.
Astfel că abia la 3 August 1919 trupele româneşti se întorc în Timişoara
şi astfel ultimul teritoriu locuit majoritar de români este adus la Patria Mamă, dar doar după semnarea şi ratificarea Tratatelor de Pace din 1919 (Conferiţa de pace - Paris şi Tratatul de pace - Versailles).
Comparativ cu Prima UNIRE de la 1859 care a s-a desfăşurat în condiţii de pace internaţională
şi care a fost gândită şi pregătită timp de 11 ani de către patrioţii români, Marea UNIRE din 1818 a fost rezultatul ruperii Imperiilor Central Europene în urma a 4 ani de războaie care au generat cele mai mari pierderi de vieţi omeneşti de până atunci.

După 1918 balanţa de PUTERE la nivel mondial va înclina în favoarea SUA,
în timp ce puterile europene vor deveni a doua placă turnantă decizională a lumii.
Doar 4 dintre cele 8 puncte ale lui Woodrow Wilson au fost pe deplin puse în practică de Tratatele de Pace semnate la Versailles în 1919.

Acest fapt va genera doar 20 de ani mai târziu declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial, incomparabil mai crud şi mai devastator, purtat pe 3 continente: Europa, Asia şi Nordul Africii.

Se consideră că au existat mai multe date de începere pentru cel de Al Doilea Război Mondial:
- prima a fost 7 iulie 1937 odată cu invazia Japoniei în China;
- a doua este 1 septembrie 1939 odată cu invadarea Poloniei de către Germania.
Tot în acea perioadă, România primeşte ULTIMATUM din partea URSS în 26 iunie 1940 pentru a ceda Basarabia şi nordul Bucovinei în 4 zile. România după ce pentru 2 zile încearcă să mobilizeze rezerviştii este lămurită de Germania şi Italia să cedeze.
După doar 21 de ani Regatul României pierde două teritorii foarte importante care aveau 90% populaţie românească.

Tot atunci este răpit României de către URSS şi Ţinutul Herţa.
Dezastrul continuă prin Dictatul de la Viena din august 1940 când României îi este smuls şi nordul Transivaniei, iar în 7 septembrie ni se impune cedarea Cadrilaterului către Bulgaria astfel încât România pierde în doar câteva luni mai mult de un sfert din teritorii în favoarea ţărilor vecine.
Astfel că putem spune că visul românilor de a fi toţi într-o Românie UNITĂ a durat doar 21 de ani.

După ajungerea la guvernare a lui Ion Antonescu în 1940,
România intră în cel de-Al Doilea Război Mondial de partea Germaniei contra URSS pentru a recupera măcar Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa.
În cadrul ofensivei declanşate în iunie 1940, România eliberează în doar o lună alături de armata germană Basarabia, Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei.
Hitler îl felicită pe Mareşalul Ion Antonescu şi îi spune să continue ofensiva şi dincolo de Nistru.
Acesta iniţial ezită, dar apoi acceptă cu gândul că ar putea să-l înduplece ulterior pe Hitler să ne dea înapoi nordul Transilvaniei. Până în februarie 1943 trupele române vor lupta alături de Germania pe diferite fronturi din est, iar ulterior se vor retrage.


La 23 August 1944, România întoarce armele şi intră în luptă alături de Aliaţi, eliberează Ardealul
şi continuă să lupte inclusiv dincolo de graniţă, în Ungaria pentru eliberarea Budapestei, apoi înspre nord până în Cehoslovacia.
România însă nu va mai recupera nici Basarabia, nici Bucovina, nici Ţinutul Herţa şi nici Cadrilaterul.
Astfel că peste 2 milioane de români şi aproximativ 20% din teritoriile româneşti vor rămâne vecinilor noştri Rusiei - Ucrainei - Bulgariei.

Peste 60 de ani, odată cu aderarea la NATO 2004 şi UE 2007, România şi-a asumat respectarea actualelor graniţe cu toţi vecinii,
dar încă mai sperăm la o unire cu fraţii români de dincolo de Prut din Basarabia, poate chiar şi pe modelul “tradiţional” devenit “cel puţin romantic” al unei duble alegeri la fel ca în anul 1859.

Dar până atunci, LA MULŢI ANI ROMÂNI!
şi la LA MULŢI ANI ROMÂNIA!
...şi în continuare vă propun câteva interviuri realizate cu autorii unor cărţi despre MAREA UNIRE, dar şi despre actualitatea GLOBALĂ mereu efervescentă.

_ _ _ _ _ _ _ _ de Virgiliu Vasile Hodorogea