Patrie de unică folosinţă
eseuri de sociologie critică

Autor: Vasile Sebastian Dâncu
Editura Rao

Fragment din prezentarea susţinută de autor



Vasile Sebastian Dâncu:..Şi mie mi-e frică câteodată. Dar mi-e mai ruşine decât frică. Acest sentiment al ruşinii mă domină. Această carte am dedicat-o fiicei mele pentru că am fost plecat 10 ani pe la guvern, prin senat, şi ea a crescut cu tată de duminică.
Şi scriu pentru ca să mă justific în faţa copiilor mei. Ei o să mă întrebe la un moment dat: “tu ce ai făcut atunci când erai în acea situaţie?” Iar eu trebuie să spun ceva despre ceea ce am făcut atunci.
Am şi un program politic. Vă spun foarte sincer, este un program foarte complicat. Aş vrea ca prin fiecare gând al meu pe care-l exprim în scris, dacă găsesc un cititor şi acesta devine mai liber prin aceasta, acesta să fie efectul. Programul meu este încercarea de a-i face pe români mai liberi. Să scăpăm de iluziile trecutului şi de spaima de viitor.
Tot timpul sunt speriaţi românii la alegeri. Li se spune o spaimă de ceva. Ne-am speriat de moşierii care vor veni, după aceea ne-am speriat de comuniştii care vor reveni şi tot aşa ne sperie de fiecare dată. Aş vrea să devenim nişte oameni liberi.
Să ne putem uita cu detaşare la trecut, să ni-l asumăm aşa cum este. Sunt în asentimentul domnului profesor, ar trebuie să privim istoria ca pe un fapt.
Nu avem o istorie foarte frumoasă şi nicio istorie foarte urâtă, ci istoria noastră. Naţiunile se deosebesc prin modul cum îşi asumă trecutul. Şi viitorul ar trebui să ni-l asumăm printr-un proiect. Aş vrea să văd românii că pot să se uite mai sus de portofel. Că pot să ridice privirea deasupra portofelului. Acesta nu este un lucru uşor şi eu îmi dau seama.
Am constatat, cunoscând oameni politici şi cunoscând şi partea cealaltă, că noi nu iubim libertatea. Noi, mai degrabă, ne urâm conducătorii.
Acest lucru nu ne poate propulsa înainte în istorie.
O să ajungem să ne omorâm simbolic sau fizic toţi şefii de stat sau conducătorii în fiecare secol şi vom rămâne pe loc pentru că nu acceptăm să mergem după cineva. Când cineva ridică un steag, noi nu-l sprijinim să ţină acel steag în aerul tare al istoriei, ca să spun aşa.
Cred că ceea ce am scris aici este şi un proces verbal. Nu o să înţeleg niciodată de ce i se spune proces verbal dacă este scris. Este un proces verbal, un fel de “dare de seamă” despre viaţa noastră.

M-am uitat ieri la televizor şi m-am gândit că-mi dă un foarte bun motiv pentru a vorbi despre acestă carte. Eu m-am uitat la Nuţu Cămătaru care pe un cal încerca să sfideze istoria, sfida viitorul, sfida autoritatea statului, era un simbol pentru asta şi m-am gândit cum ar trebui să vorbim despre acest fapt. Toată lumea, ca în butada aceea chinezească, zicea: “ce dacă prostului îi arăţi luna, el vede degetul”. Toată lumea a observat în comentarii cum nu a reuşit să încalece Nuţu Cămătaru pe cal din prima. Pe de altă parte, m-am gândit că Nuţu Cămătaru nu este vinovat. Poate că el s-a săturat de oameni şi a căutat compania animalelor în prima lui oră de libertate. Istoria este întotdeauna mai complexă decât ni se pare la prima vedere.

Eu, aici, am încercat să aduc o variantă subiectivă, dar am lucrat şi cu instrumente mai obiective, sociologice, dar este o istorie subiectivă. Încerc să dau seama pentru o falie din istoria noastră. Dacă îmi găsesc un singur cititor sunt foarte fericit.
Dar am scris foarte multe din aceste texte pentru că primesc mereu pe e-mail şi pe blogul meu foarte multe mesaje de încurajare.
Multe mesaje ale unor oameni care se regăsesc în ceea ce scriu eu aici. Un fel de fericirea şi nefericirea de a-ţi asuma destinul propriei naţiuni, destinul propriei patrii. Există în viaţă această dublă raportare posibilă.
Vă mulţumesc că aţi fost alături de mine în număr atât de mare şi asta vreau să vă spun că mă motivează, mă obligă şi aici poate că undeva domnul profesor a înţeles că nu sunt mândru de grănicerii mei, eu sunt dintr-o generaţie de grăniceri, a 8-a generaţie şi mă mândresc cu asta. Sigur că şi ei au mers în altă ţară şi aşa cum şi eu a trebuit să lupt pe alt front, nu acolo la hotarele directe, am aflat după ce am venit de la Bruxelles, de la postul de parlamentar european, faptul că bunicul meu a fost acolo într-un lagăr la Bruxelles, dar asta am aflat numai după. Deci, am un sentiment al misiunii în care nu vă cer să mă urmaţi, dar vă rog măcar să mă înţelegeţi şi să vă găsiţi propriul proiect.
Nu putem trăi fără să avem un proiect legat de colectivitate.
Nu mai putem merge nicăieri aşa. Suntem o naţiune fără proiect. Şi dacă nici noi, în plan personal, nu încercăm să avem un proiect atunci cred că ne învârtim în cerc.

Vă mulţumesc încă o dată foarte mult pentru atenţia acordată
.





Fragmente din volum:

Un adversar pentru preşedinte
Cetăţeni speriaţi, politicieni morţi de frică (Fragment pagina 37)


De câţiva ani mă obsedează un text scris de un călător străin despre Ţările Române. Este descris acolo o situaţie în care se mazilea un domn la Bucureşti, undeva la mijlocul secolului al XIX-lea. Sultanul trimisese un călău care să anunţe mazilirea şi să-l dea jos de pe tron pe unul dintre domnitorii cu numele de Şuţu.
Spune acel martor străin că sultanul trimisese un călău negru care l-a prins pe domnul Tării Româneşti de gât cu un laţ şi l-a târât pe jos prin sala tronului în faţa întregii Adunări a Ţării şi nimeni nu a intervenit, deşi erau acolo boierii şi ... gărzile, cu siguranţă bine plătite. Şi mai notează acel călător “că toată lumea era îngheţată de frică şi acel harap, dacă voia, ar fi putut ucide tot Bucureştiul”, pentru că nimeni nu ar fi ripostat. Un terifiant tablou despre noi, un tablou pe care îl resimt, cu ruşine, aproape ca pe o problemă de biografie personală. Ca urmaş al unor grăniceri năsăudeni care timp de aproape trei secole au fost obligaţi de istorie să fie soldaţi, acest episod îl car după mine cu o ruşine percepută aproape fizic. O ruşine care nu este spălată de episodul bătăliei strămoşilor mei năsăudeni cu Napoleon de la podul de la Arcole unde, se spune, împăratul a fost impresionat de vitejia grănicerilor, fiind blocat timp de trei zile. Resimt această laşitate din istoria noastră ca şi cum ar fi o mare infirmitate a familiei mele......





Politica bolnavă de marketing
(Fragment pagina 62)

Politica s-a îmbolnăvit de marketing în ultimele decenii. S-a fardat tot mai mult cu ajutorul vopselelor oferite de cercetare şi a ajuns să fie periculoasă pentru societate, în lipsa valorilor şi a conştiinţei. În multe cazuri, campania electorală este o întrecere a unor povestitori care spun pe scenă poveşti ce le sunt şoptite din culise. Cei mai mulţi consultanţi politici consideră, asemenea lui James Carville, strategul care l-a călăuzit pe Bill Clinton, că putem face preşedinte orice actor de la Hollywood cu condiţia să aibă o poveste de spus, o poveste care să spună oamenilor ce este ţara şi cum o văd ei.
Specialiştii în comunicare, acei spin doctors creaţi de neuroştiinţe, sociologie şi semiologie, nu băieţii universali-neşcoliţi de la noi, au transformat personaje politice importante ale ultimelor decenii în adevăraţi naratologi. Ronald Reagan sau Bill Clinton au fost înconjuraţi de experţi de la Hollywood, iar G. W. Bush foloseşte şi acum cuvântul story mai des decât orice alt cuvânt. Ceea ce azi se numeşte The storytelling management este deja o teorie ce se predă la şcolile exclusiviste de economie.

Noua tendinţă se opune managementului napoleonian propunând o abordare de tip Tolstoi pentru că, spun aceşti specialişti, managementul trebuie să motiveze, deci să influenţeze emoţiile angajaţilor sau publicului şi cel mai uşor mod de a te apropia de inima oamenilor este să spui o poveste.
Şi reporterii au început să fie influenţaţi de ceea ce se numeşte jurnalism narativ, iar
psihanaliştii au pus la punct deja terapii narative. Până şi sociologia a inventat un capitol al sociologiei povestirii vieţii, cu tot mai mare succes la tinerii cercetători...



www.raobooks.com