Prezentare volumului de către autor:
Jocuri pe scena lumii

Conflicte, negocieri, diplomaţie
Autor: Mircea Maliţa
Editura C.H. Beck






www.beckshop.ro

Diplomat Mircea Maliţa

Consilier al primei Misiuni permanente a României pe lângă ONU (1956-1961);
Director al Direcţiei culturale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe (1961-1962);
Ministru adjunct pe probleme ONU şi al organismelor internaţionale (1962-1970);
Ministru al învăţământului
(28 februarie 1970-13 octombrie 1972);
Consilier pentru probleme externe şi ministru de stat, membru al consiliilor pregătitoare ale conferinţelor mondiale ale ONU pentru populaţie, ştiinţă şi tehnologie, pentru dezvoltare (1974-1979).

A fost ambasador al României în Elveţia şi la ONU (Geneva) (1980-1982), apoi în SUA (1982-1984), de unde a fost rechemat în 1984 şi îndepărtat din toate funcţiile publice.

Mircea Maliţa este unul dintre membrii fondatori, în 2009, ai organizaţiei neguvernamentale ‘Clubul de la Bucureşti’, al cărei preşedinte este fostul şef al statului, domnul Ion Iliescu.
Membru corespondent (1 mart. 1974) şi membru titular (18 dec. 1991) al Academiei Române.

Din prefaţa volumului:
Folosirea cuvântului “joc” pentru a descrie activităţile atât de legate de viaţa omenirii cum sunt conflictele, negocierile şi diplomaţia nu este o simplă metaforă. Gânditori ca Huizinga sau Callois ne-au obişnuit să vedem în jocuri concepte filozofice capabile să ofere o viziune coerentă a istoriei. Nici scena lumii nu este doar o metaforă teatrală shakespeareiană sau una poetică eminesciană, atunci când contemplăm zilnic la televizor imagini din teatre de război sau din săli de negocieri diplomatice, mişcându-se pe întreaga hartă a planetei devenită o imensă scenă rotativă. Mai mult decât o metaforă, jocul este în modelele matematice orice competiţie dominată de reguli, susceptibilă de tratament raţional.

Cititorul va avea prilejul să facă cunoştinţă cu aplicarea teoriei jocurilor şi a modelelor matematice în relaţiile internaţionale (în partea întâi a cărţii) şi să constate că ele nu pretind mai multe cunoştinţe decât cele obţinute în liceu.
Legătura indisolubilă între conflicte, negocieri şi diplomaţie creează probleme pentru prezentarea lor teoretică şi practică. Atâtea trăsături le sunt comune încât repetiţia este inevitabilă. Negocierile şi medierea apar în stările conflictelor ca remedii posibile, dar sunt şi parte din capitolul independent al negocierilor care susţine activităţile de cooperare sau istoria profesiunii diplomatice. Cum să nu evoci aceleaşi evenimente şi figuri ilustrative în fiecare din cele trei părţi ale cărţii?
Cum să nu faci referinţă şi la teoriile relaţiilor internaţionale care încearcă să explice conflictele, dar care oferă şi ideile necesare pentru conceptualizarea negocierii sau practica diplomaţiei?
Nu m-am ferit de repetiţii cu riscul de a deranja linearitatea expunerii. M-am gândit că cele trei părţi ar putea fi alese şi citite separat şi că în procesul înţelegerii un dram de redundanţă poate fi folositor.
Cui se adresează cartea?
Iniţial o vedeam în mâna unui elev, student sau doctorand, cercetător sau a unui diplomat în funcţie sau în expectaţie.
Dar pe măsură ce ea prindea formă, cititorul se desprindea din largul public de spectatori ai scenei lumii care doreau să vadă, dincolo de mişcările actorilor, ce piesă joacă ei şi să treacă pragul de la imagine la sens.
Nu numai că subiectele celor trei părţi ale cărţii se întrepătrund, se intersectează sau chiar se suprapun, dar ele invită să scoatem la iveală idei ce joacă rolul unui fir roşu ce le străbate pe toate. Aici repetiţia se face cu o şi mai mare insistenţă.
Primul fir este dat de o metodă, rezultată din analiza negocierilor şi diplomaţiei inovative, constând în teoria sau mai degrabă abordarea “interesului comun”. Cititorul o va întâlni drept concluzie a mijloacelor de a stinge sau preveni conflicte, la ducerea cu succes a unei negocieri şi la misiunea silenţioasă şi perseverentă a diplomatului.
Nu neg faptul că pot fi propuse şi alte abordări, dar ader fără reţinere şi cu convingere, pe baza experienţei personale, la eficienţa proiectului comun, ilustrat şi în procesul de naştere şi unificare a Europei unite.
Al doilea fir este furnizat de modul în care cuplul opuşilor inseparabili civilizaţie/cultură acţionează în trei domenii.
Unii consideră conflictele, negocierile sau diplomaţia activităţi bazate pe ştiinţă raţională şi tehnici universale. Au dreptate. Alţii văd în ele arte, intuiţii şi talente speciale. Au şi ei dreptate. Explicaţia acestei dualităţi stă în faptul că toate beneficiază de rezultatele civilizaţiei unice şi concomitent de oferta culturilor diverse. Dimensiunea culturală apare cu toate resorturile ei în explicarea conflictelor, mai ales a celor predominant identitare (în partea întâi a cărţii): este, de asemenea, prezentă în stilurile diferite ale negocierilor (partea a doua a cărţii), care sunt şi stilurile diplomaţiei a cărei primă vocaţie este negocierea (partea a treia a cărţii).
Ultimul fir, în vederea autorului, este vocaţia de pace a profesiunii diplomatice, formată într-o istorie îndelungată devastată de războaie neîncetate (partea a treia a cărţii), în căile paşnice practicate de negociatori (partea a doua) şi evitarea pragului violent şi sângeros a conflictelor (partea întâi).
O privire asupra istoriei, văzută din perspectiva omniprezentului diplomat, mi-a părut necesară, într-o perioadă în care omenirea nu-şi dă seama că în timp ce se ataşează cu ardoare noului în cunoaştere şi în realizările tehnice, pe alt plan repetă erori şi perpetuează dezastre, în ciuda unei experienţe care înţeleasă mai bine, ar putea să o sfătuiască altfel.


PARTEA A III-A
DIPLOMAŢIA

Capitolul 3 - Renaşterea
Fragment ( pagina 264
)
Evoluţia instituţiei de ambasador rezident este lentă, dar sigură. În curând, apare, ca personaj subordonat ambasadorului, secretarul permanent. El exista şi era foarte activ în diplomaţia temporară, întrucât ambasadorul numit pentru rang şi reprezentativitate avea nevoie de un expert (lingvist, jurist sau cu experienţă de negociator) ce era trecut în actele acreditare. La început, alţi membrii ai misiunii permanente nu existau, ci doar personalul de serviciu, angajat personal şi pe socoteala ambasadorului. Primul care a apărut a fost bucătarul. Roma era în continuare centrul diplomatic cel mai activ al peninsulei italiene. Imaginea publică a Papilor după 1500 e pregătită de cei treizeci de ani în care “papii politici” au ocupat scaunul pontifical. În fişa fiecăruia din ei figurează realizările de seamă şi gestiunea oneroasă a unor oameni care au pus puterea şi interesele materiale înaintea celor spirituale: Sixtus al IV-lea de la Rovere (1471-1484), Inocenţiu al VIII (1484-1492), Alexandru al VI-lea (Borgia) (1492-1503), Iulius al II-lea (1503-1513), Leo al X-lea (1513-1521).
Barbara W. Tuchman, în cartea sa The March of Folly. From Troy to Vietnam (A. Knopf, NY, 1984), pune la loc de frunte pe papii Renaşterii, ca ilustrare istorică a nebuniei sau prostiei, pe care am putea-o defini ca acţiune asiduă contrară propriilor interese.
Titlul capitolului este: “Papii Renaşterii provoacă secesiunea protestantă: 1470-1530”.
Pe trei din cei şase consideraţi îi priveşte ca oameni abili şi cu voinţă puternică: Sixtus al IV-lea (1471-1484), Alexandru al VI-lea (1492-1503) şi Iulius al II-lea (1503-1513). Nu aceleaşi caracteristici le au după părerea ei ceilalţi trei: Inocenţiu al VIII-lea (1484-1492), Leon al X-lea (1513-1521) şi Clement al VII-lea (1523-1534).
Ce forme ale nebuniei desprinde autoarea în studiul celor şase Papi? În primul rând faptul că atitudinea lor faţă de putere şi comportamentul le-au fost modelate de obiceiurile şi mediul vremii, într-o măsură neobişnuită.
Dar deternimanţii locali trebuie trecuţi prin sită, pentru a obţine factorii constanţi. Se observă că trăsătura lor nu a fost atât urmarea unor politici contra intereselor lor, cât respingerea stăruitoare a tot ce le-ar fi fost favorabil.
,,Desconsiderarea mişcărilor sau sentimentelor din jurul lor a fost nebunia primară.
Erau surzi la nemulţumiri, orbi la ideile alternative ce se năşteau, impenertabili la provocări, neinteresaţi de consternarea ce o provoca proasta lor conduită şi de mândria crescândă faţă de gestiunea lor proastă, ficşi în refuzul schimbării, încăpăţânaţi în mod stupid să menţină un sistem corupt.”
Urma a doua ,,extravaganţa grotească şi obsesia câştigului personal”. Clement al VII-lea, întrebat de ce pune puterea temporară a papalităţii înaintea intereselor Bisericii Adevărate, care cere o pace a creştinătăţii, ar fi răspuns (pentru toţi şase) că procedând astfel s-ar fi ruinat până la ultimul bănuţ ,,neputând să salveze nimic pentru el”. Autoarea vorbeşte şi pentru celelalte cazuri de nebunie politică: ,,Când interesul privat este pus înaintea interesului public, şi ambiţia, lăcomia şi vraja exersării puterii determină politica, interesul public pierde cu necesitate, niciodată mai evident ca în nebunia continuă de la Sixt la Clement.”
A treia nebunie este iluzia permanenţei şi inviolabilităţii puterii statului propriu:,,...ei n-au avut simţul unei misiuni, nu au oferit un ghid religios şi nu au adus vreun serviciu moral lumii creştine.”
Cartea este scrisă pentru diplomaţi şi oameni politici, care decid în materie de pace şi război, iar cele trei forme ale nebuniei papilor sunt după autor ,,independente de timp şi recurente în guvernare”.

Fragment (pagina 269)
Cealaltă şcoală contemporană, a diplomaţiei veneţiene, are şi ea critici. În literatura engleză de pildă, diplomaţia Bizanţului şi a Italiei sunt privite cu rezervă, acuzate de o moralitate îndoielnică şi deefecte uşoare, superficiale. Nicolson e în primul rând îngrozit de climatul politic conspirativ, misterios, plin de intrigi al regimului aparent colectiv, în realitate tiranic, al Veneţiei. Dacă însă examinăm formidabila maşină diplomatică pusă în slujba acestei mari puteri maritime şi comerciale, invidiată de toată Europa, nu putem nesocoti meritele sale.
Veneţienii au organizat o arhivă diplomatică uriaşă, care a suprevieţuit. Sunt păstrate într-o ordine neschimbată rapoartele tuturor diplomaţilor veneţieni, timp de peste nouă secole, între 883 şi 1797.
Informările (21.177 la număr) sunt indexate în rubricarii în care este oglindită toată politica continentului.
În arhivă găsim şi textul italian al emisarului lui Ştefan cel Mare, care propune o alianţă cu Veneţia împotriva turcilor. Ştefan alesese ca sol un Paleolog din familia împărătească bizantină, ce cunoştea pe veneţieni, cărora le ceruse sprijin pentru cetatea sa Moreea, ocupată de turci.
Era în 1477, după bătălia şi victoria lui Ştefan împotriva turcilor de la Vaslui, în timpul când Andrea Vendramin era dogele Veneţiei.
Ştim cum a decurs audienţa, cum a fost ţinută cuvântarea în faţa Senatului, în greceşte, cum se plângea voievodul român de amăgirea suferită din partea altor principi creştini în luptele sale.
Anunţă şi o ştire bună: pe tronul Ţării Româneşti va veni Vlad Ţepeş, ceea ce întăreşte poziţia sa.
Întreabă dacă veneţienii sunt de acord să facă şi la Vatican acelaşi demers.

Răspunsul veneţienilor este prietenesc, dar ineficient. Nu acordă ajutor lui Ştefan într-un moment în care ei căutau să câştige favorurile Porţii, în competiţie cu genovezii.
Sunt două lucruri de remarcat în tehnica diplomatică a veneţienilor. Ambasadorii aveau un cod strict de conduită. Ei nu stăteau mult la post, câte trei - patru luni, uneori şederea era prelungită până la doi ani. Dacă primeau daruri, le trimiteau toate Senatului. La întoarcere stăteau izolaţi 15 zile pentru a scrie raportul. Nu li se dădea voie să-şi ia soţiile cu ei. Ele erau considerate indiscrete. Un bucătar bun era util pentru a evita încercările de otrăvire a ambasadorului. Cetăţenii care refuzau să plece în misiuni erau pedepsiţi. Recunoaştem în aceste reguli un ecou al suspiciunii şi rigorii diplomaţiei ateniene.

Din postfaţa volumului:
Obiectivul urmărit de autor - de a oferi cititorului o viziune asupra relaţiilor internaţionale, ajutându-l să răspundă la întrebarea: “Încotro merge lumea? Încotro ne îndreptăm noi?” - este un merit al acestei lucrări.
O bună documentare insistă asupra elementelor noi de pe scena lumii şi asupra celor previzibile. Este înfăţişată evoluţia metodelor care, prin mijloacele existente astăzi şi perfectibile mâine, pot ajuta la prevenirea şi rezolvarea conflictelor, la purtarea negocierilor fructuoase şi la noi unelte (concepte, metode şi abordări) pentru practicarea cu folos a diplomaţiei. Funcţiunea centrală a diplomaţiei, negocierea, este intensă în secolul globalităţii şi integrărilor regionale.
În partea întâi sunt confruntate zeci de teorii pentru a lămuri rădăcina conflictelor ce se nasc din cauze multiple.
În partea a doua, consacrată negocierilor, autorul arată că folosirea cuvântului “joc” nu este o metaforă, ci se bazează pe modelele matematice care definesc “jocul” ca o competiţie dominată de reguli.
Cea de-a treia parte, despre diplomaţie, îl ia pe diplomat drept martor al istoriei omenirii, pe care o parcurgem în lumina unei profesiuni, constantă în vocaţia sa, dar care îşi îmbogăţeşte continuu raţionamentul şi metodele.



www.beckshop.ro