Preşedintele Emil Constantinescu:(de la min. 8.50)...Dar momentul de când am lucrat de fapt împreună a fost în noua conducere a Universităţii Bucureşti, după căderea Dictatorului când ne-am întâlnit în senatul Universităţii, fiind aleşi de profesori şi studenţi, şi eu şi Zoe Petre.
N-au fost clipe uşoare atunci, în 13-15 iunie 1990.
Cine crede că a fost uşor să-i aducem pe Liiceanu şi pe Pleşu la Facultatea de Filosofie înseamnă că nu ştie despre ce este vorba.
Cine se plânge astăzi, şi doamna Zoe Petre vorbeşte aici de mineriade şi îşi aminteşte că la Mineriada din ’99 minerii aveau ca ţel să mă lichideze pe mine şi deci nu vroiau să discute cu mine, le amintesc că şi în 13-15 iunie 1990 ideea lor era chiar să mă omoare şi cei care îşi amintesc episodul cu Marian Munteanu care a fost salvat de un inginer.
Spun aceste lucruri ca să vă daţi seama ce înseamnă momentele de atunci şi ce înseamnă momentele false de astăzi cu lideri ai dreptei care nu se ştie cu cine luptă, anti-comunişti care la fel nu se ştie cu cu cine luptă şi mai ales ce idei reprezintă.
Şi cu aceasta vreau să ajung la ultimele cuvinte.
Această carte, ce scrie pe blog, în ziare şi ce vorbeşte la televizor doamna Petre, sunt de fapt cuvinte.
Ieri am ascultat pe altul din foştii consilieri de la Cotroceni, întâmplător, la o televiziune, care relua o afirmaţie des întâlnită astăzi - “fapte nu vorbe”, chiar când îl privesc pe Preşedinte.
Şi spunea că Preşedintele nu face şuruburi.
Preşedintele nu face fapte, nu construieşte.
Preşedintele lucrează prin vorbe.
De unde acest dispreţ faţă de vorbe, acest dispreţ faţă de activitatea parlamentarilor care parlamentează, care vorbesc, care dezbat înainte de a scrie legi?
Ne exprimăm prin vorbe.
Dar ca vorbele, cuvântul să aibă un sens trebuie mai întâi să înţelegi semnificaţia cuvintelor, şi aici Zoe Petre este un profesor, şi în al doilea rând să respecţi cuvântul. Cu aceasta închei. Vreau să vă mai spun o singură întâmplare.

Cuvântul trebuie să reprezinte onoare.
Nu trebuie să i se mai adauge încă odată acest lucru.
Eu am rămas consternat când am văzut candidaţi la Preşedinţie în mandatele anterioare care acceptau ca nişte ziarişti care se joacă şi toarnă cuvintele şi mint de multe ori, îi puneau să jure pe Biblie şi cu seninătate jurau pe Biblie că vor îndeplini nu ştiu ce promisiune.
Am rămas consternat pentru că în toată viaţa mea nu mi-am dat nici cel puţin cuvântul de onoare.
Cuvântul este suficient dacă onoarea este la tine şi îl încarci cu această onoare.
Şi am să vă spun un singur episod la care a participat şi doamna Petre, pe atunci consilier prezidenţial pentru politica internă şi externă a Preşedinţiei României.

Prima vizită importantă ca Preşedinte pe care am făcut-o a fost în China, în 1997.
În pregătirea acestei vizite am primit de la Ambasada Chineză proiectul ca să-l aprobăm, un proiect de comunicat al vizitei.
Deci, înainte de vizită,
noi trebuia să aprobăm proiectul de comunicat.
Mi s-a părut atât de absurd încât am refuzat.
Mi s-a spus că toţi Preşedinţii fac aşa.
Şi Preşedinţi anteriori dumneavoastră,
ai României, care au vizitat China şi toţi Preşedinţii.
Toţi Preşedinţii fac aşa, eu nu fac acest lucru.
Nu pot să semnez un comunicat final înainte să aibă loc întâlnirea, înainte ca aceste întâlniri să aibă loc.
Mi s-a spus că atunci vizita poate nu va avea loc...

În sfârşit, vizita a avut loc într-o atmosferă destul de rece. Ne-am dus totuşi.
Prima întâlnire a avut loc
cu Preşedintele Jiang Zemin,
era aproape trei sferturi din guvern prezent
şi consilierii lui prezidenţiali, o masă foarte lungă.
Preşedintele Jiang Zemin, care întâmplător vorbea şi româneşte, a început să citească comunicatul final până la sfârşit.
L-am ascultat în tăcere, după care am lăsat o pauză ca să treacă un timp şi i-am spus: domnule Preşedinte aceste comunicate, de obicei, rămân în nişte sertare şi nu cred că ele angajează foarte mult.
- O să vă spun şi ce prevedea comunicatul.
- Toţi care vizitau China prebuia să declare acelaşi lucru.
- Că nu vor recunoaşte Taiwanul, că nu vor recunoaşte Tibetul, nu-l vor invita pe Dalai Lama în ţările lor, etc.,...

România se afla într-o situaţie extrem de dificilă atunci.
Rezerva Băncii Naţionale era de o jumătate de miliard de dolari, iar acum este de 50 de miliarde de dolari, aşa ca să aveţi o comparaţie,
toate Băncile româneşti erau în faliment,
şi prietenii noştri occidentali (apropo de vorbe)
ne sprijineau cu vorbe,
foarte puternic cu vorbe,
deloc cu investiţii.
Ba chiar ne cereau să achităm datoria externă şi chiar să intrăm în faliment total.
Aveam nevoie de un împrumut şi aveam nevoie de un gest.
Pe agenda mea de lucru era să-i cer Preşedintelui Chinez Jiang Zemin ca să depună o sumă simbolică, o sută de milioane de dolari sau două sute de milioane de dolari, să-i depună la Banca României.
Venise Guvernatorul Isărescu cu această idee.
China avea şi atunci stoc de bani.
Ar fi fost un gest care dovedea o încredere în Banca României şi puteau să susţină un împrumut care avea să vină. De aceea făcusem vizita, dar şi pentru alte investiţii, în ciuda faptului că eram conştient că era o prăpastie ideologică între noi.
Dar nu mă reprezentam pe mine, reprezentam interesele României care trebuiau apărate.
Am făcut o pauză şi i-am spus:
Domnule Preşedinte aceste comunicate rămân în sertar, nu este nicio garanţie. Eu vă propun să trecem la discuţiile serioase şi vă dau cuvântul meu că am să respect aceste idei.
Dacă cuvântul meu are greutate pentru dumneavoastră, bine. Urmează să hotărâţi.

Preşedintele Chinei a făcut o pauză, s-a uitat, a zis bine, a zis şi în româneşte "bine", şi am trecut mai departe.
Într-adevăr, acea investiţie a fost aprobată.
Chinezii s-au ţinut de cuvânt!

Zoe Petre a observat în prima zi
că în marele palat,
unde era sediul Comitetului Central Chinez,
era 1 steag românesc şi 1 steag chinez.

A doua zi erau două,
a treia zi erau trei,
vizita devenise de lucru,
devenise după aceea importantă,
iar la sfârşit a devenit
de importanţă istorică.
Şi ne-au aprobat şi un import masiv
de autoturisme de la Dacia,
cu care am salvat uzina Dacia,
care altfel nu putea să fie privatizată.

De ce v-am spus aceste lucruri?
Pentru a insista pe relaţia dintre cuvânt
şi cel care rosteşte.
De fapt, despre aceasta este vorba aici.
Această carte este compusă din cuvinte.
Ea este recomandată nu de noi sau de alţii, sau de cititori, ea este recomandată de personalitatea autorului.
De un autor, care indiferent că scrie despre lucruri care s-au întâmplat acum două mii de ani, peste două mii de ani, sau s-au întâmplat ieri, are aceeaşi demnitate şi respect în folosirea cuvântului.

Şi mai este vorba, şi cu asta închei, pentru că am zis că vorbesc şi despre carte, despre autor, şi am spus ce însemană în viaţă când îţi dă destinul să ai un prieten, doamna Zoe Petre când a fost întrebată de ce se încăpăţânează să mă susţină pe mine, - asta este o realitate - mare parte dintre cei care au fost alături de mine dacă nu s-au dezis, au tăcut,
a spus că:
îl susţin pentru că împărtăşim aceleaşi idealuri,
şi atâta timp cât le vom împărtăşi
şi vom lucra pentru ele,
atâta timp voi fi alături de Emil Constantinescu.
Este acelaşi lucru pe care-l spun şi eu despre doamna Zoe Petre.
O susţin şi o voi susţine mereu
pentru că nu numai că
n-am avut aceleaşi iluzii,
am avut aceleaşi idealuri,
am luptat şi vom continua
să luptăm pentru ele atâta timp
cât vom putea vorbi şi scrie.
Vă mulţumesc.
Emil Constantinescu