 |
 |
|
 |
 |
 |
|
|
 
O idee care ne suceşte minţile Prezentare de la GAUDEAMUS 2014: Pleşu - Liiceanu - Patapievici 
Andrei Pleşu: De aceea trebuie publicată o carte ca aceasta ca să vedem dacă întra-devăr aşa ceva merită luat de la început. Gabriel Liiceanu a vorbit despre ignoranţa pe care mulţi, deja, o au faţă de ce se întâmpla atunci. E şi greu să o dizolvi pentru că nu poţi transmite experienţe private. Când ţi-e frică nu poţi să explici cuiva că ţi-e frică dacă lui nu îi e frică sau nu i-a fost niciodată. Când te doare un dinte nu poţi să spui că ştii, mă doare un dinte şi să stârneşti o simpatie care să echivaleze cu durerea ta. Nu poţi să spui unui om de azi, crescut în condiţii relativ normale, că trebuia să vorbeşti la telefon în baie, dând drumul la apă, ca să nu se audă ce vorbeşti - pare o nebunie. E şi ignoranţa de aici, dar şi ignoranţa din străinătate, îmi permit să spun. Am însoţit odată pe Preşedintele de atunci al ţării într-o vizită în Franţa în 1998 sau 1999, şi am avut onoarea să-l întâlnim pe Preşedintele Academiei Franceze, domnul Maurice Druon, cel cu “Regii blestemaţi”, un mare autor, care ne întreba cum era sub comunism?... Am scrâncit şi noi câteva lucruri... şi la sfârşit el a spus: “Bine, dar de ce nu-i dădeaţi în judecată?!” (Maurice Druon) Deci, despre asemenea lucruri e vorba când vorbim despre comunism...cu persoane care au trăit doar în democraţiile occidentale!!! Acum, când mai am de spus doar două lucuri, de fapt numai unul, în cartea asta veţi găsi multe citate din operele clasicilor, ale lor şi ale celor din jurul lor. O să vi se pară uluitoare. Nimeni nu le mai citeşte, nimeni nu le mai ştie şi când unele dintre ele le-am pomenit pentru prima oară, am avut prieteni în vârstă care îmi spuneau, mai în vârstă şi cu o experienţă de tinereţe de stânga, şi care încercau să-şi salveze tinereţea rămânând consecvenţi, şi care-mi spuneau: “Dragă, da recunosc, citatul e cam tare, dar l-ai scos din context!..” Acum chestia asta cu contextul este de o fineţe analitică care depăşeşte punctualitatea citatelor după părerea mea şi vă dau un exemplu, un citat din,... am să citesc doar un citat: BAKUNIN spunea: “în această revoluţie (proletar/comunistă) ar trebui să-l trezim pe diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele mai josnice”. Omul e sincer, nu există aici ascunzişuri,... ...se spune exact ce se vrea şi în privinţa asta vorbim de o aşa-zisă virtute... Acum, spuneţi-mi şi mie ce fel de context poate salva această frază de mostruozitatea ei? Adică în ce context o afirmaţie de tipul “trebuie să stârnim cele mai josnice pasiuni în oameni”, poate deveni drăgălaşă sau nuanţată,... sau un alt citat din... Karl MARX: “Când ne va veni rândul, nu ne vom deghiza terorismul!..” Gândiţi-vă dumneavoastră la un context care face din această declaraţie "prietenoasă" o declaraţie acceptabilă, ca să nu mai vorbesc de o declaraţie a lui Jean Paul Sartre în 1972, când toată lumea ştia ce se întâmplase în Uniunea Sovietică, într-un interviu, într-o revistă din Franţa, a spus aşa: “Cei care se opun comunismului trebuie lichidaţi. Nu e suficient să-i băgam în puşcării, pentru că din puşcării mai pot să iasă. Trebuie împuscaţi!” Jean Paul Sartre,... ...o glorie a culturii universale!... şi nimeni NU se leagă de el pentru vorbele de tipul ăsta... De aceea asemenea cărţi trebuie scrise!
Gabriel Liiceanu: Mulţumesc Andrei Pleşu. Cedez microfonul domnului Horia-Roman Patapievici. 
Horia-Roman Patapievici: Mulţumesc Gabriel. Lucrul pe care l-a semnalat Andrei Pleşu mai devreme şi despre care a vorbit în chipul memoriei divizate Gabriel Liiceanu, cintândul pe Bronislav Kelemen, ţine de ceea ce aş numi lipsă de claritate morală. Există o remarcabilă claritate morală DOAR în ce priveşte memoria fascismului ori a nazismului... Este un lucru evident că această claritate morală s-a construit de-a lungul anilor prin efortul scriitorilor, intelectualilor, istoricilor, oamenilor politici, instituţiilor care au istituţionalizat această abordare şi în cele din urmă s-a obţinut o deplină claritate morală asupra fascismului şi nazismului. Această claritate morală se exprimă prin faptul, pe care Andrei l-a semnalat mai devreme, că niciodată o frază de acest tip, de tip Jean Paul Sartre de exemplu, care a fost citată mai devreme, găsită în opera vreunui fascist nu poate scuza, indiferent de ansamblul operei ori a relativizării contextului, rostirea unei asemenea fraze. Asta trimite la faptul că există o evidentă lipsă de claritate morală în ce priveşte, să spunem, ideile comunismului. Jean Paul Sartre este perfect exempt de orice pedeapsă publică ori de orice reprobare ori oprobiu public, deşi a spus această enormitate. Nu este singura, vă semnalez! De ce? Pentru că în privinţa ideilor comuniste NU există o deplină claritate morală. Dacă face ceva util această carte, dincolo de faptul că afirmă o poziţie morală de tipul clarităţi morale în ceea ce priveşte răul comunist, este că oferă câteva instrumente de lucru. Un instrument de lucru este un fel de prejudecată, nu este prejudecata în sensul negativ, ci este o judecată construită, care funcţionează ca un dispozitiv de discernământ. Claritatea morală în privinţa a orice, a răului de exemplu, a unei afirmaţi care spune că noi dorim să trezim instinctele cele mai josnice în om, sau că noi dorim să aducem terorismul, sau cum a spus... V. I. Lenin: "Comisariatul pentru Justiţie trebuie să fie Comisariatul pentru Exterminare Socială!.." Sunt clar spuse. Dar de ce nu tresărim când vedem asta? Pentru că nu avem acel dispozitiv moral care să funcţioneze ca o unitate de discernământ în privinţa acestor lucruri. Ori în cele trei texte care sunt prezente în această carte există nuclee de astfel de sisteme, de dispozitive mentale de discernământ instantaneu pentru a obţine claritatea morală. Şi vreau să vă prezint două dintre ele. Unul ţine de o aritmetică. E util să faci aritmetică uneori. De exemplu, există o carte, cartea mea “De-a comunismului”, în care un dispozitiv de istorici şi de oameni competenţi a încercat să facă această macabră aritmetica a victimelor şi au găsit că în două generaţii, ceea ce înseamnă din punct de vedere demografic 60 de ani, cel puţin 100.000.000 de morţi au fost produse de regimurile comuniste din Europa şi Asia! O sută de milioane de morţi! Dacă faceţi socoteală ştiţi ce înseamnă asta? Înseamnă trei oameni pe minut omorâţi, minut de minut, timp de 60 de ani. Imaginaţi-vă acest lucru că să obţineţi claritatea morală în privinţă principiilor comunismului. Imaginaţi-vă că trei dintre dumneavoastră, în mod continuu, minut de minut, oră de oră, zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an, timp de 60 de ani sunt scoşi de unde se află şi omorâţi pe loc şi aruncaţi la coş. Acest lucru timp de 60 de ani. Dacă înţelegi acest lucru nu mai poţi avea îngăduinţă faţă de cei care pretind că de fapt principiile comunismului sunt nişte principii care vin din Iluminism. Iluminismul este bun, se bazează pe emanciparea omului, principiile Revoluţiei Franceze, aceea de dinainte de teroare: “Egalitate, Fraternitate, Libertate!”. Aşa spune toată lumea că sună principiile comunismului... Proprietatea privată este un rău pentru că este expresia egoismului, trebuie să o desfiinţăm; dar atunci cad şi toate garanţiile juridice care sunt asociate cu ea, dar şi asta este un bine pentru că de fapt există un fals drept al omului în societăţile burgheze, există un veritabil drept al omului doar în societăţile comuniste... şi aşa mai departe până când mintea noastră este sucită... cum a spus Gabriel Liiceanu. O ceaţă se aşează peste ochii noştrii şi cel mai grav pe capacitatea noastră de a discerne răul de bine şi atunci claritatea morală nu se mai formează. Dar, dacă vă amintiţi acest lucru că timp de 60 de ani, minut de minut, oră de oră, zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an, trei oameni au fost scoşi în fiecare minut şi omorâţi, fără drept de apel, fără judecată, fără discernământ, atunci am făcut un pas cu rost. Al doilea mecanism intelectual de judecată al comunismului vi-l ofer nu sub forma cântăririi, judecării, ori aprecierii teoretice a principiilor comunismului, să spunem că ele sunt greşite pentru că şi urmează un discurs, o teorie şi aşa mai departe. Nu. Există experimente istorice care ne stau la dispoziţie. A fost evocat mai devreme cazul cetăţeanului german care s-a refugiat de frică, evocat de Andrei, s-a întors în Germania de Est şi a pus umărul la construcţia acelei societăţi şi când a fost întrebat dacă regretă acest lucru, după lichidarea completă a D.D.R.-ului şi aşa mai departe, cu o lacrimă pe care noi aşa trebuie să o înţelegem, el a spus că: ar lua totul de la capăt! Ei bine, avem poporul german. Există o vorbă la noi în popor care spune că cine nu are nemţi să-şi cumpere. Noi tocmai am votat unul, să sperăm că o să fie foarte bine. Neamţul este cineva respectabil pentru că ce face face bine. Iar ce face rău face foarte rău. Şi avem deci o naţiune, având aceeaşi memorie istorică, aceleaşi instincte culturale şi publice, şi care este supusă ca printr-un experiment pe care Dumnezeu anume l-a făcut pentru noi ca să vedem sursa răului, o parte este în vechea societate burgheză, Germania Federală după Al Doilea Război Mondial, adică cu economie capitalistă, cu un sistem de drept bazat pe proprietatea privată şi pe garanţiile juridice asociate, cu o constituţie democratic liberală, cu un stat social, cu economie socială de piaţă şi aşa mai departe. În partea cealaltă, aveţi aplicarea sistematică a principiilor şi economice şi politice şi de drept ale comunismului. Ce rezultă de aici? Rezultă Republica Democrată Germană cu destinul ei şi rezultă Republica Federală Germană cu destinul ei. Dacă tragem linia la sfârşit, vedem că acelaşi popor supus unor regimuri politice şi economice diferite au dat rezultate dramatic de diferite. În Germania Federală aveţi o societate exemplu pentru modul în care a făcut ceea ce nemţii numesc “asimilarea critică a trecutului", iar în Germania de Est aveţi o societate care ca şi societatea românească a avut exact viciile de drept, economice şi politice ale oricărui regim comunist. Acelaşi popor( german) supus la sisteme politice, economice şi de drept diferite, cu rezultate dramatic diferite ! Care-i sursa răului? Evident că regimul politic. Nu poporul, nu tradiţiile lui culturale, nu instituţiile lui publice, ci regimul politic. Ori asta ne ajută să obţinem o claritate morală în ceea ce priveşte răul comunismului. Un alt exemplu este cel asiatic, este Coreea. În urma războiului Coreei, peninsula coreană a fost împărţită în două. Avem acelaşi popor, cu aceeaşi tradiţie culturală, cu aceleaşi instincte politice şi publice supus unor regimuri economice, politice şi de drept radical diferite. Cel capitalist, democratic, în sud şi cel comunist în nord. Atenţie. Când spun democratic mă refer la viitorul Coreei de Sud pentru că de fapt regimul iniţial era un regim autoritar. Ori comparaţia este cu atât mai interesantă pentru că face deosebirea dintre totalitarism şi autoritarism. Dacă autoritarismul funcţionează pe bază capitalistă şi pe baze constituţionale, există o şansă să ajungi la democraţie fără să-ţi împuşti conducătorul cum am făcut noi cu Ceauşescu în 1989 şi fără să faci o revoluţie ceea ce înseamnă să-ţi verşi tu sângele. S-a făcut o tranziţie spre o democraţie de tip liberal şi spre o prosperitate economică care arată cu degetul dezastrul din nord care este incomparabil cu prosperitatea din sud. Acelaşi popor, aceleaşi tradiţii culturale, aceleaşi instincte publice, două regimul politice, economice şi de drept radical distincte. Care-i sursa răului? Evident Comunismul. Asta ne ajuta să obţinem o claritate morală. Şi dacă uităm asta vreodată şi spunem că sunt nedreptăţi în capitalism şi aşa mai departe, socotiţi morţii. Trei oameni morţi, indiferent din ce strat social, pe zi şi aruncaţi la coş, timp de 60 de ani. (Horia-Roman Patapievici)  Gabriel Liiceanu: Mă simt inflamat de discursurile celor doi prieteni ai mei şi mestecând ce spunea acum Horia Patapievici, simt nevoia să fac această mică completare. În textul pe care îl am în cartea aceasta se face o comparaţie pentru ca lucrurile să fie mai inteligibile în privinţa monstruozităţii pe care o presupune punerea în practică a comunismului. Imaginaţi-vă cum ar arăta lucrurile acestea dacă revoluţia comunista şi-ar propune să aibă ca obiect corpul uman. Deci, trebuie să plecăm de la ideea că Paradisul nu există pe Pământ. Comunismul fiind o utopie de gen paradisiac, de fapt proiectează aspiraţia către absolut a omenirii într-un teritoriu extrem de periculos. Deci, poţi să-ţi proiectezi dorinţele paradisiace în felul în care îţi faci destinul, în muzică, în diferite eşapări, în cele spirituale, dar în niciun caz la nivelul unei întregi societăţi şi făcând asta fără să-i consulţi pe ceilalţi. Aşadar, societatea umană nu va fi niciodată paradisiacă. corpul uman nu este nici el paradisiac. Este muritor. Imaginaţi-vă că vine cineva şi spune - nu este în regulă corpul uman. Ce ar fi să facem un corp mult mai reuşit? De pildă, are gripă, are boli, ce ar fi să facem un corp care iese din ontologia bolii, din orizontul bolii! Exact aşa s-a gândit în cazul societăţii pe linia comunismului. Imaginaţi-vă că un nebun se apucă să revoluţioneze corpul uman!!! Este un dar natural. El poate fi reformat. Medicina este un mod de a reforma corpul în momentele lui de dificultate. Dar NU este un mod de a-l transforma într-un corp de zeu. Marxismul comunismului exact asta a făcut. A luat datul natural al societăţii şi înţeleg prin asta felul în care oamenii sunt obligaţi să colaboreze în vederea trăirii laolaltă. Nu se poate trăi după proiecte utopice. Nu există colaborare posibilă în afara unei pieţe liberale. În afara liberalismului care este condiţia naturală a umanităţii nu se poate trăi, nu se poate produce. Nu poţi să castrezi omenirea de creativitate, de spiritul de concurenţă, de jocul cererii şi ofertei, de preţurile mai mari sau mai mici care câştigă în cadrul unei concurenţe. Sigur că da, societatea are gripe, are gripe bancare, are tot soiul de gripe, are blocaje, aşa cum are corpul uman... Dar, aşa cum nu-ţi propui să revoluţionezi un trup ca să-l faci nemuritor, tot aşa nu poţi revoluţiona o societate fără să o ucizi în felul comunismului. Ceea ce este uluitor este că toate caznele noastre de a explica un lucru care ţine de ordinul evidenţei, se izbesc la nesfârşit de un blocaj mentalo-afectiv al celorlalţi. Cunosc tineri de astăzi, care nu au depăşit vârsta de 25-26 de ani, care se angajează deja pe această cale în care te joci cu focul la adresa întregii omeniri. Nu-şi dau seama ce fac cred că şi din ignoranţă. Nu numai din fascinanta atracţie a tânărului pentru coteul moral al omenirii. Ei îşi imaginează că pun în joc în felul acesta ideile sublime de dreptate, legalitate şi celelalte. Nu există aşa ceva. Iar adevărul este că trebuie să scriem la infinit în direcţia aceasta până când vom lămuri situaţia. Mai este o chestiune pe care merită să o ţinem minte. Oamenii trăiesc prin empatie atunci când ajung unii la ceilalţi. Ca eu să pot să înţeleg experienţa unui seamăn al meu trebuie să am puterea de a mă transpune în sufletul lui, în modul lui de a simţi. Există un roman al lui Milan Kundera - “De nesuportata uşurătate a fiinţei” în care se întâlnesc două personaje care vin din lumi diferite, din ţară comunistă şi din ţară occidentală. Şi nu se înţeleg. Folosesc cuvintele care în mintea fiecăruia, aceleaşi cuvinte au semnificaţii diferite. Când francezul îi spune fetei din Praga “manifestaţie”, francezul are în minte modul în care se distrează tineretul când iese pe străzi ca să "manifesteze". A manifesta în Franţa este un mod semicotidian de a-ţi petrece existenţa. Faci o grevă, "manifestezi" - oamenii râd, se simt bine... În schimb pentru fata venită din est, "manifestaţia" - este ceea ce era la noi 1 Mai şi 23 August, modul de a fi luat şi dus cu forţa ca să-ţi manifeşti un entuziasm pe care nu-l aveai. Între cei doi empatia nu este posibilă!!! În acest fel, noi cei din est am înţeles exact cum stau lucrurile şi la ei şi la noi , eu cred că superioritatea noastră faţă de cei din vest, cel puţin la nivelul intelectualilor, este că noi am făcut efortul empatiei pentru a înţelege ce a însemnat nazismul, pentru a realiza grozăvia unor oameni care au trăit sub teroarea cu pricina. Dar ei, când se joacă în saloanele pariziene de-a comunismul nu fac efortul empatiei de a coborâ în sufletul nostru care a fost chinuit de-a lungul unor decenii. Lipsa de empatie este cheia incomunicabilităţii! Într-adevăr, nu poţi să transmiţi durerea de măsea unuia care nu-l doare niciodată măseaua, dar nu eşti idiot ca să nu înţelegi ce înseamnă când îţi descrie chinul său. Toate lucrurile acestea există cred în cartea aceasta. Şi ea este scrisă pentru toate cele trei categorii pe care vi le pomeneam: cei care au uitat mai înainte de a-şi aduce aminte, cei care ignoră şi intră în acest rol cu o iresponsabilitate uriaşă dar şi pentru cei care au frustrări şi vor o lume perfectă care nu există pe acest pământ şi care nu-şi asumă condiţia eroică pe care trebuie să o ai atunci când trăieşti într-o societate liberă. Pleşu, Patapievici, Liiceanu: Vă mulţumim. (Transcriere integrală de la lansarea - Gaudeamus 2014)
|
